Mama care aduce groaza

mamaMajoritatea filmelor de groază se rezumă doar la un pumn de clișee și o poveste clasică despre niște tineri care s-au rătăcit prin vreo pădure, după ca­re mor unul cîte unul în moduri cît mai­ brutale. Puține sînt producțiile în care regizorii își riscă pielea și în­cearcă vrăji originale. Dintre acestea și mai puține sînt acelea care reușesc și o fac chiar cum trebuie, „Mama” fiind un­ bun exemplu.

Deși nu a renunțat în totalitate la sa­­cul larg cu trucuri al filmelor horror, cel mai puternic element al acestuia este povestea, care este livrată în așa fel încît nu doar că te sperie, ci te im­plică emoțio­nal asupra personajelor. Totul începe cu un tată, care, îndurerat de pierderea soției, își duce fetițele de doi, respectiv cinci ani într-o cabană părăsită, un­de plănuiește să le omoare ca mai apoi să se sinucidă. Acesta nu reușeș­te, iar Victoria (Megan Char­pen­tier)­ și Li­ly (Isabelle Nélisse) sînt salvate de spi­ritul unei femei, care a murit a­run­cîndu-se într-o prăpastie, în timp ce în­cerca să scape dintr-un azil. Cinci ani mai tîrziu, fetele sînt găsite să­nă­toase fizic, însă ambele, pe lîngă ins­tinctele animalice, arată un atașa­ment că­tre o fantomă „imaginară”, Ma­­­ma.­ E­le rămîn în grija unchiului lor Lu­cas (Nikolaj Coster-Waldau), ca­re în­cear­că să se im­plice în reabili­ta­rea fetelor, însă ajunge în co­mă după ce face „cu­noș­tință” cu Ma­ma.­

Acesta este și punctul din care filmul se desparte de majoritatea peli­cu­lelor de acest fel, accentul fiind pus pe dezvoltarea personajelor și nu pe mo­mentele fără logică sau urlete. To­tul e gîndit cu aceeași finețe pe care regizorul Guillermo del Toro a fo­losit-o și pentru „Labirintul lui Pan”, alimen­tînd filmul cu un suspans calculat, ca­re crește încet pentru ca la final să se transforme într-o avalanșă. Victoria și Lily rămîn cu iubita lui Lucas, care, deși nu vrea să aibă nimic de-a face cu copiii, renunță la trupa rock în care cîntă pentru a avea grijă de ele. Ea trebuie nu doar­ să se obișnuiască cu cele două, ci să se și apere de Mama, o fan­tomă ga­ta să ucidă pe oricine se atinge de fete.

Pe parcursul filmului, deși nu este vărsată nici o picătură de sînge, ești su­pus terorii printr-o punte fondată pe frică. Odată cu sfîrșitul, podul începe să se dărîme, lumina de pe cealaltă par­te părînd să fie și mai departe. Nu-i un final fericit, dar nici unul tragic. Și chiar dacă intriga nu este lipsită în totalitate de defecte, „Mama” este un horror care-și face bine treaba. Nu dezgustă prin mormane de cadavre pline de sînge, ci te înădușă sistema­tic, paralizîndu-ți conștiința cu groază fără să realizezi.

Advertisements

Sportivii cu creier artificial

0„Dacă treceți uneori pe splai și vă uitați la etajul trei pe la ora 11, o să vedeți lumina aprinsă” îmi spune Elena cu ochii mari, zîmbind ca un copil care-și deschide cadoul primit în ziua de Crăciun. Deși lucrează pe altă ramură ca asistent, tînăra s-a obișnuit cu studenții care vin aproape zilnic și proiectază piuliță cu piuliță tot felul de roboți, cu care participă la competiții, sau îi folosesc pentru lucrarea de licență, ori dizertație.

Cu profesorul Marian Poboroniuc, studenții de la facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată (FIEEIA) se întîlnesc chiar din primul an la „Tehnica muncii intelectuale”, de unde află că construirea de roboți „e o joacă, dar e o joacă serioasă”. De aceea, la mai toate competițiile la care participă tinerii din ultimul an, ei reușesc să ajungă pe podium. La fel s-a întîmplat și anul trecut, unde la competiția organizată de către Continental, studenților li s-a înmînat un motor pe care au putut pune „ce vă trebuie pe lîngă astfel încît mașinuța dumneavoastră să parcurgă traseul în formă de S în cel mai scurt timp posibil”; după cum spune tînăra asistentă, în timp ce cu palmele ridicate îmi explică că adevărata abilitate a echipei se vede înaintea competiției. Dacă în urma ultimelor teste din mașinărie iese fum, ei trebuie să-l pună pe picioare cît mai rapid.

Tot anul trecut, viitorii ingineri au mai participat și la concursul „RoboChallenge” din București, unde regula era simplă: doi roboți autonomi erau lăsați în ring, asemenea celui de sumo, unde trebuiau să-și scoată adversarul din suprafața de joc. Deși au ieșit pe locul cinci în prima probă, cea de unu contra unu, studenții au reușit să iasă cîștigători la cea de-a doua, în care toate mașinăriile au fost puse la duel, sub o formă de singur împotriva tuturor.  Vigor III arată ca o cutie mare și neagră din tablă, deasupra căreia iese un steag cu numele său. În spatele acestuia, cei doi studenți, alături de Marian Poboroniuc au stat cu orele în spatele ușii gălbui și subțiri finalizînd „sumo-botul”. „E frumos cînd îi vezi la sfîrșit, cum sînt cei doi umanoizi care fac flotări, «hihihi ce frumos », dar cîtă programare e în spate, cîtă matematică, logică și precizie…” completează Elena arătîndu-mii pe cei doi „sportivi”.

În vitrina cu medalii a departamentului, se regăsește și premiul doi adjudecat acum doi ani la Salonul Național pentru Inventică, pentru o aplicație în biomedicină. Ea este reprezentată printr-un robot care simulează un pacient paralizat de la brîu în jos, ce nu-și mai poate controla mușchii. Acesta, prin intermediul unor electrozi aplicați în niște puncte prestabilite, se poate ridica din șezut într-un mod controlat și treptat. Pe aceeași ramură, tînăra se mîndrește de cercetarea începută acum trei ani de către doi doctoranzi alături de domnul profesor, care în prezent este aproape de finalzare cu rezultate foarte bune. „Se numește Brain Computer Interface. Este vorba de un pacient care este paralizat, nu poate comunica, și printr-un fel de cască cu eletrozi care i se pune pe cap, el poate da comenzi unui calculator, iar în felul acesta noi putem vedea ce gîndește acesta”.

Deși funcționează de zece ani, laboratorul de roboți mobili a început să aibe rezultate vizibile abia de cinci, oferind șansa studenților de la FIEEIA nu doar să se joace, ci și să fie recunoscuți și să cîștige premii.

O zi fără Internet

No-internetE adevărat că datorită dezvoltării tehnologice am început să fim încojurați de internet peste tot, de la un laptop sau telefon, pînă la un ceas sau chiar echipamente medicale implantate direct în corpul nostru. De multe ori auzim în jur prieteni care afirmă că nu ar rezista măcar o zi fără Facebook, darămite fără Internet, încît aproape că a devenit un clișeu. Și eu recunosc că îl folosesc aproape zilnic, însă nu cred că universul meu ar înceta să funcționeze în normele sale stricte și exacte dacă aș rămîne fără el. Cel mai bun exemplu în acest sens sînt chiar anii în care am trăit fără Internet.

Personal însă, o zi fără Internet ar decurge aproape identic cu una normală, găsind cîte un înlocuitor pentru fiecare utilizare a online-ului. Știrile le-aș lua de la televizor, cu prietenii aș comunica prin telefon, documentarea aș face-o la bibliotecă, iar temele care trebuiesc trimise pe mail le pot înmîna personal. Cred că în mintea multor oameni, Internetul nu mai este doar o simplă unealtă, ci a devenit la propriu, o parte din viață. Desigur, e adevărat și că asistăm la o schimbare de paradigmă, însă lipsa Internetului nu ar face altceva decît să îngreuneze comunicarea, asta fiind o problemă doar dacă ne referim la o scară largă. La nivel interpersonal, Internetul are mai mult un rol negativ decît unul pozitiv. Sigur, scurteză timpul de livrare al unui mesaj, însă tocmai de aceea sîntem și tentați ca pe unele dintre ele să le lăsăm pe ultima sută de metri. Mai mult, cu o astfel de unealtă sîntem tentați si să evităm contactul social cu unele pesoane, și să le abordăm doar online.

Lumea și-a pierdut din farmec odată cu apariția Internetului, și, deși imposibil, n-aș vedea ca pe o tragedie dispariția sa.

Cum mă vede Google

google-search-unveils-new-results-pages-pics--6f851f810fPînă acum cîțiva ani, ubla pe internet povestea că „dacă nu ești pe google, nu exiști”. Astăzi, scenariul a rămas la fel, doar actorul principal diferă, acesta fiind Facebook. Însă pentru companiile care se respectă, și persoanele implicate în spațiul public, a rămas aproape imperativ ca numele său să apară primul atunci cînd cineva îl caută pe Google.

În cazul meu, am noroc de faptul că numele de familie nu este unul foarte comun, rezultatele de pe prima pagină atunci cînd scrii „Iulian Bîrzoi” avînd trimitere doar către mine. Primul rezultat pe care motorul de căutare mi-l arată, duce către un blog personal, pe care îl am din 2011, însă, nu l-am  mai folosit de foarte mult timp. Al doilea link este din Opinia studențească,  un săptămînal la care scriu din anul doi, a treia sugestie a căutării fiind pagina mea de Facebook. Restul de linkuri în care apare numele meu după ce l-am pus pe google sînt reprezentate de conturi de pe tot felul de rețele sociale sau platforme pentru resurse academice, cum ar fi: IQads, The communication space, Scoop it, Cuzanet, LinkedIN, dar și o pagină de facebook al Teatrului IDIOT, în care aceștia promovează un articol scris de mine despre unul dintre membrii lor.